„ Când fiica mea Azaleea s-a născut, am fost invadată de sentimente de iubire pentru ea. Azaleea mi-a dilatat sufletul punând în el toată iubirea din lume! Da, îmi ador copilul, felul în care respiră aerul, felul în care strănută, mirosul ei de lapte, fața ei dulce, zâmbetele ei fermecătoare, strălucirea ei. O iubesc pe ea!
M-am bucurat de acest dar, de acestă iubire dar nu pentru mult timp, până când am început sa trăiesc sentimente familiare mie iar acea iubire să o amestec cu sentimente contradictorii, cu conflicte interne, neliniște și uneori chiar furie. Da, îmi iubesc copilul, din păcate însă, nu de puține ori, am fost copleșită și chiar epuizată, fiind iritată de solicitările ei permanente. Mi-a fost mai ușor să fiu furioasă în fața copilului meu, să-mi pierd controlul decât să-l găsesc. Nu am lovit-o niciodată pe Azaleea dar am țipat la ea cu adevărat, într-un mod înfricoșător pentru ea. Îmi amintesc că odată, când avea 6 luni, în loc să adoarmă, ea se ridica iar și iar din pătuț, plângând fără oprire. Atunci am simțit că nu mai pot să suport, că aceasta este limita mea. Am stat încremenită pe podea, în camera întunecoasă și am făcut fața cea mai furioasă, cea mai urâtă, cea mai înfricoșătoare, țipând la ea …. DORMI!!!..DORMI!!!..DORMI!!!
Dacă s-ar fi întâmplat doar o dată, aș fi putut gândi că fiecare părinte își poate pierde controlul la un moment dat, dar în ceea ce mă privește, tipul acesta de agresiune, a fost tot timpul caracteristic mie. Mai degrabă am țipat decât să fi făcut ceva să liniștesc copilul. Ocazional, mi-am recunoscut comportamentul nepotrivit în fața soțului, dar niciodată nu l-a văzut îndeaproape. Chiar dacă am avut un sprijin din partea familiei și suportul prietenilor, m-am simțit tot timpul singură în rușinea mea, iar fiica mea a fost, de cele mai multe ori, singură cu o mamă caldă și iubitoare, uneori înfricoșătoare.
În cele mai negre momente ale mele, am simțit că ceva, înăuntrul meu, lipsește, ceva care să funcționeze în adâncul meu și care să mă facă să nu îi mai rănesc pe cei pe care îi iubesc. M-am amăgit gândindu-mă, deseori, că părintele perfect nu există, scutindu-mă astfel de a mă critica, așa cum meritam …
„ A fi parinte înseamnă să porți responsabilitatea vieții copilului tău până când acesta va putea să preia responsabilitatea propriei vieți! „ ( Kabat-Zinn) Aceasta nu înseamnă că este întotdeauna ușor. Uneori și părinții au nevoie de ajutor!
Modul în care te manifești ca părinte influențează relația cu copilul tău și viitorul acestuia. Uneori, părinții se simt copleșiți de nevoile copiilor lor, nu pot să răspundă acestor nevoi și nici nu știu cum să o facă. Dar nici un părinte nu se gândește că acel copil nu a cerut să se nască.
by rallou.comanesco