Cum te-ai simțit în copilărie, cel mai adesea?…te-ai simțit dorită, protejată…sau te-ai simțit speriată, neajutorată și neînțeleasă?!…Ai simțit mereu cum te urmărește privirea caldă, îngăduitoare a mamei tale…sau te-ai simțit singură, atât de mică și neînsemnată, uneori, de parcă nu te-ar fi dorit acolo?!…Ai simțit încrederea mamei în puterea ta…sau te-ai simțit plină de defecte, incapabilă să faci lucrurile așa cum se impunea să le faci?!…Ai simțit bucuria pe care o aduci părinților tăi doar pentru că exiști…sau te-ai simțit o povară pentru ei, sursa nemulțumirilor lor, sursa furiei de a fi consemnați să coexiste cu tine?!
Felul în care te-au făcut să te simți părinții tăi rămâne în tine, imprimat în memoria ta și influențează felul în care îți privești acum copiii.
De multe ori, chiar și la vârsta adultă, ne găsim cumva blocați în copilărie, la nivel emoțional, urmăriți parcă de ecoul furiei părinților, al neglijării sau al controlului excesiv al acestora. Emoții vechi, adormite parcă, sunt ”trezite” astăzi și nu de puține ori sunt amplificate și transferate în relația cu ființele cele mai dragi sufletului nostru, cu copiii noștri.
…și astfel, suferințele vechi se perpetuează de la o generație la alta pentru că ceea ce faci ca părinte îl influențează nu doar pe copilul tău, influențează întreaga istorie a familiei sale.
Fă un pas în spate ca să poți cuprinde întreaga imagine!
Gândește-te la ondulațiile apei! Atunci când arunci o piatră în apă, piatră nu afectează doar locul în care ea a lovit apa. Arunci piatra și vezi cum se ondulează apa în jurul ei și cum cercurile de apă se îndepartează și ating zone îndepărtate, poate locuri care nu au fost nici măcar pe aproape, atinse.
Ceea ce faci și ceea ce creezi în copilul tău influențează atât existența lui cât și pe cea a celor alături de care el va trăi.
Copilul tău va influența copiii pe care-i va întalni în copilăria lui; copiii de la școală, partenerii de joacă din cartier,…mai târziu, propria familie, prietenii, colegii de muncă. Acest copil mic al tău, copil mai mare sau adolescent și modul în care îl faci să devină afectează lumea din jurul lui.
Aceasta este imaginea de ansamblu. O imagine care ne vorbește despre cât de important este să fii un părinte bun – perfect responsabil de acțiunile tale și de consecințele lor pe termen lung.
’’A FI PARINTE’’ înseamna, înainte de toate, să recunoști valoarea infinită în copilul tău. Să-l iubești așa cum are el nevoie, să-l accepți așa cum este el cu adevărat, să prețuiești timpul pe care-l petreci cu el, să prețuiești gândurile și atenția pe care i le dăruiești, să prețuiești mai mult îndatoririle tale de părinte decât cele de angajat pe un anume post…
Psih. Kent Hoffman spunea: ”Nevoia noastră fundamentală este aceea de a fi acceptați. Cred că atunci când un părinte recunoaște valoarea infinită în copilul său, acel copil va fi mai sănătos, cred că atunci când un părinte recunoaște propria valoarea infinită, copilul său va fi mai sănătos, cred că atunci când un psihoterapeut recunoaște valoarea infinită în clienții săi, aceștia vor fi mai sănătoși, dar mulți dintre noi nu știm că avem valoare infinită și tot încercăm să o găsim sau să credem că există o comoară la capătul drumului, când de fapt este în noi. Conștientizarea acestei valori infinite ne poate face pe atât de sănătoși emoțional pe cât suntem în mod înnăscut. La baza înțelegerii mele despre dezvoltarea umană stă faptul că avem dificultăți emoționale până aflăm două lucruri: că merităm să fim iubiți și că suntem iubiți. Asta este tot. Dacă știu aceste două lucruri, suntem deja pe calea spre sănătate emoțională. Dar dacă nu știu aceste două lucruri, creez haos în lume. Oamenii care sunt prea ocupați să fie profesori perfecți, psihoterapeuți perfecți sau politicieni perfecți, nu au de fapt încredere că merită să fie iubiți și că sunt iubiți. Ceea ce fac din teama că nu merit să fiu iubit și apoi făcând ceva pentru a câștiga dragostea, creează de fapt mai multă suferință. Dar dacă știu că merit să fiu iubit și sunt iubit, aduc mai multă coerență și bunătate în lume.’’
by rallou.comanesco